Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dincolo de aparenţe

        de Gela Enea

Editura Neuma propune, în anul 2023, încă un volum de versuri în cunoscuta colecţie „Arca”, şi anume, cel intitulat Blank, semnat de Carmen Secere. Autoarea, absolventă de psihologie şi membră a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, a debutat în anul 2018, semnând volumul Aproape fericiţi, apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca. De remarcat că, într-o perioadă relativ scurtă, Carmen Secere a convins lumea literară cu privire la talentul şi originalitatea sa, aceasta dovedindu-se prin satutul de scriitor profesionist pe care l-a dobândit, ca şi prin cronicile de întâmpinare venite din partea unor nume de mult consacrate, precum Ovidiu Pecican sau Şerban Foarţă. Pe coperta a IV-a a volumului Blank se poate citi ceea ce au scris cei mai sus amintiţi, din care citez: „În Carmen Secere poezia îşi face drumuri felurite, când şerpuind la vale, când urcând spre izvoare, semn că odată în ficţiune, realitatea nu mai are nici aproape, nici departe, ştiind că destinaţia ei este o atlantidă liric㔠(Ovidiu Pecican); „O scriere evanescentă, de-o frumuseţe calmă şi caldă ca a subzăpezii” ( Şerban Foarţă).

Volumul Blank, a cărui copertă este realizată de Gelu Iordache, conţine şaptesprezece poeme, numerotate disciplinat de autoare la sumar, cu o Deschidere şi poemul de final, intitulat, cum altfel decât Sfârşit. Cartea are patru citate ca motto, fiecare citat transmiţând, după părerea mea, un singur mesaj: destinul este mai presus decât orice entitate ce guvernează existenţa. Carmen Secere simte nevoia să-şi dedice cartea unor apropiaţi, familie şi nu numai, dar şi cuiva nenumit, „care a venit în viaţa mea de niciunde şi mi-a spus: Trăieşte! şi am trăit”.

Textul intitulat Deschidere are ca temă supremaţia timpului, văzut în ipostaza unui demiurg capabil de a produce revelaţia, o dihotomie a stării de veghe impusă, impalpabilă minţii obişnuite cu repausul prelungit: „Dar ce rău poate să îţi facă timpul?, voiam să îl întreb,/ însă m-am uitat în ochii lui şi am descoperit că nu avea ochi./ Cine nu avea ochi?/ Timpul!/ Doamne, cum?,/ sunt pacienta celui mai necruţător doctor?/ Timpul s-a oprit în loc şi mi-a zis:/ Fetiţo, cred că e timpul/ să treci la treabă/ adică să trăieşti”. Prin urmare, încercând o conexiune cu ampla dedicaţie, ar trebui să raţionăm că acela fără nume căruia îi închină poeta volumul este chiar Timpul, un timp unic şi personal, presupun.

Poemele din Blank, în ansamblul lor, au o anumită doză de tandreţe şi de nostalgie, autoarea se află mereu în căutarea unui spaţiu protector, care poate fi, de exemplu, vitrina cu păpuşi, unde ea se ascunde sau, după cum mărturiseşte, „Sunt dintotdeauna aici”, cu toate că inserţia de artificial nu are cum să treacă neobservată, aşa c㠄Miroase a plastic” ( 1. Vitrina cu păpuşi). Discursul confesiv, dintr-o succesiune de imagini dilatate în memoria afectivă, este întrerupt de întrebări retorice, ca în acest fragment: „Mama lucrează cu mâinile în gheaţă./ Spune că-mi caută soarele./ Când se odihneşte, coase musculiţe pe pânză./ Cine a pus stelele pe cer?, întreb”.

Un al doilea text, cu un titlu ce anticipează motivul liric al balerinelor, se realizează printr-o suită de metafore cu o forţă demnă de o poetă ale cărei viziuni poartă amprenta unui talent autentic: „Pe paturi metalice zac tristeţi. De sus curge viaţa./ Picătură cu picătură. Mă opresc să potrivesc ritmul./ Uneori semăn cu Dumnezeu./ Mama munceşte mult. Tata suferă de singurătate// – Vreau aer!, strigă./ Mă rotesc printre umbre./ Balerinele dorm în oglinzi”. Ca simbol al copilăriei, păpuşile sunt mereu prezente în imaginaţia lui Carmen, ba chiar au capacitatea de a prelua din dramele celor vii: „Păpuşile poartă doliu. Tata doarme. Aşteaptă să-l vindec”.

Lipseşte cifra 10 de la titlul E lună plină la azil, dar este recuperată la sumar, poezia fiind o compoziţie susţinută prin peisajul exotic, despre care aflăm că nu este unul primitor, ba, dimpotrivă, căci: „În garsoniera din Torino miroase a plastic./ Totul e nemişcat. Nu pot să respir./ Orhideea s-a uscat în ghiveci./ Aici nu-mi trăieşte nicio floare/ Nordul e un vis pietruit”. În decorul trist al azilului poeta se asimilează unui participant direct la traume: „Culoarul alb e plin de scaune cu patru roţi./ Durerea nu are picioare/ [...] Francesca e tot mai mică. Nu mai poate face piruete./ Cândva a fost o lebădă albă/ [...] Plângem amândouă”. Sinesteziile create de Carmen Secere sunt numeroase în acest volum, plasticul, amoniacul, medicamentele cu izul lor, toate se amestecă printre fibrele unei singurătăţi copleşitoare, peste care tronează moartea: „Sunt în schimbul de noapte./ Noaptea nimeni nu doarme la azil./ Somnul miroase a medicamente./ Rosa Maria e tristă. Se visează acasă./ Mergem prin saloane. Să învelim durerile./ Patul de la fereastră e gol” (11. Singurătatea nu e pentru oricine).

Scrierea lui Carmen este una reflexivă, aproape fiecare vers are ceva dintr-o cugetare profundă, poate şi ca reflex al pregătirii profesionale, ca psiholog, exemplific prin fragmentul: „Îmi scârţâie gândurile./ Provoc destinul. Nimic nu există fără primul pas./ Până sus e durere. Până jos nu se poate”. Între aceste două borne metaforice, numite prin antiteza sus-jos, se instalează trăirea poetică a lui Carmen Secere, inconfundabilă şi, desigur, alimentată de un real talent, dar şi de o percepţie marcată de teamă asupra propriei identităţi: „Cineva mă strigă pe nume./ Mi-e frică să fiu eu” (Coma).

Recomand!


© 2007 Revista Ramuri